joi, 3 decembrie 2009

Куда к Берлину

In sfirsit am ajuns la Berlin, oare ce zi e azi? De cite zile mergem, or fi patru, cinci sau o vesnicie? Ma uit la baiat, "ti-e foame?", "un pic", bine ca dormise un pic in tren, il iau de mina. Si acum incotro? Simt cei citiva dolari ascunsi in pantofi, ideea a fost f. buna, poate nu geniala da orsicit, bine ca i-am salvat. Ce am fi facut acum fara nici un ban? Bagajele da-le dracu, nu erau decit zdrente, ce-or face ungurii aia cu ele? Nici nu mi-a fost prea frica, cind esti f. obosit nu mai simti nici frica. Am fost idiot ca am cautat un compartiment gol, daca stateam cu ailalti precis nu s-ar fi intimplat.

Da acum duca-se, bine ca nu-i frig si-i putin soare, pt. februarie e O.K. Ieri a fost ziua mea azi e la lu fi-miu, ne-am nascut unu dupa altu. Il iau in brate, „La multi ani bambilica!“, azi e ziua ta. Ce-ti doresti de ziua ta? "Sa ajungem la mama!"
"Suntem aproape, trebe doar sa trecem peste un zid si am ajuns, nu chiar, da aproape."
Oare unde suntem? Intru intr-un restaurant, inca nu-i deschis, ospatarii aseaza mesele. "Can we use your restroom?" intreb. Ospataru nu pricepe, se uita la mine, la copil, ne face semn sa intram. Ma spal un pic pe fata, il clatesc si pa Bambilica, scot cu grija doua bancnote de 10 dolari din ghete. Ospataru parea de treaba, ii arat dolarii, ii explic prin semne ca vreau marci, se uita-n stinga si-n dreapta, isi scoate portofelu, imi da citeva, ba da mari sunt marcile astea estgermane! N-am de ales, trebe sa iau un tramvai ceva. Cum ajung la Check Point Charlie? Iese cu mine in strada imi arata directia, vad chiar tramvaiu sau o fi tren? Danke!

Ajungem undeva, multa lume, turnu de TV arata exact ca la TV cind se dadeau gagicile alea cu picioarele pina-n pamint de la fridrihpalas. Intru intr-un hotel derapanat, Zimmer?, Ja, in sfirsit, camera imi pare luxoasa, il dazbrac pa bambirica, ii scot ghetele, „de ce nu mi-ai spus ba ca te-au ros?, ti-a dat singele, nu-i nimic hai sa faci o baie!". Ii scot ciorapii si-ncerc sa-i spal, ii pun pa calorifer poate se usuca mai repede, slaba speranta, caloriferu-i rece.
++++++++++++++
Bambirica se balaceste-n cada. Cu cine-o semana ca-i place baia? Ma-ntind pa pat, imi aprind o tigare, le numar, mai am trei. Deschid fereastra, vine fum de carnati, imi amintesc ca mi-e foame, tare foame, copiluuu trebe sa manince!, sa-l imbrac, nu are ciorapi, caut prin buzunare, gasesc niste batiste, ii infasor picioarele. Coborim, cirnati, Currywurst, Bambirica maninca ca un lup, "Mai vrei?", "Da", "Maninca-ncet, sa nu ti se faca rau".
Si acum? Ce facem acum? Sa dam un telefon! Cum se da telefon? Aud vorba romaneasca, niste baieti. "Baieti stiti de unde as putea sa dau telefon pa partea ailalta? ", "Incearca de la hotelu ala mare".

10 comentarii:

  1. Sper să continuezi povestea. E interesant. În ce an?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am un nod în gât ... e bine că încă îți amintești?

    RăspundețiȘtergere
  3. Neamtule, e prima oara cand plang cu lacrimi in loc sa rad cu lacrimi cand iti cetesc blogul. Blonda, de, ce pretentii sa ai! Oricum, astept si eu continuarea (sau poate continuarile).

    RăspundețiȘtergere
  4. Citesc şi mă cutremur, Neamţule drag, şi mă-grozesc la gândul că greu trebui să fie-a-ţi lua lumea-n cap cu un copil după tine. Şi de ce? Ca să-l salvezi... Mai exact, de dragul lui!
    Asta una minune doar un părinte-o poate şti. Că nu-i taină de dat spre ştire oricărui suflete sterp...

    Când mă aflam eu foarte tânără şi mă credeam stăpână peste freamătul timpului, am cunoscut un tip de-l chema Platon. Părea întreg la minte, era chiar tandru şi cald, pân-a-nceput a da ochi cu statul şi cu legile. Şi-atunci l-a izbit din senin o prostie cât galaxia de mare, că l-am auzit - ori mi-a părut că-l aud - strigând:
    - Poeţii afară din cetateeeeeeeeeeeeeee!!!!
    Şi nu mică mi-a fost mirarea când m-am pomenit cu mâinile legate şi surghiunită alături de poeţi.
    - De ce eu?, l-am întrebat, eu, care nu-s poet...
    - Nu eşti, mi-a spus. Nu eşti poet, dar eşti fermecătoare...
    - Anume?
    - Văd c-ai deprins fermecătura de-a scoate fermecător din fermecat şi asta nu-i puţin lucru...
    - Nu te-nţeleg, i-am spus.
    - Citeşte-mă! Vei înţelege, a apucat să-mi strige, înainte ca porţile grele-ale vremii să mi se-nchidă în faţă.
    De-atunci au trecut 2500 de ani. El a rămas cantonat la picioarele timpului, iar eu am hălăduit prin lume în căutare de leac să mă desfarmece. Dar n-am contenit să-l citesc, mai ales când scria despre dragoste. Că, de, la aşa iubire platonicăăă...

    Amu am dat de tine, Neamţule, şi, ca prin farmec, vălul mi s-a desprins deodată, când m-a izbit, citindu-te, (iar!) o dilemă: De unde-a ştiut care-s poeţii??? Când se nasc poeţii???
    Acum ştiu. Când au trăit destul ca să se poată scrie!
    Atunci, de ce i-a alungat?
    Ca să-i salveze, cred eu. Prin ei, să-şi poată-adăposti de iele şi vântoase moştenirea. Ei ştiu şi cunosc, pot spune, prin urmare,-ntregii lumi, povestea.

    Cu mine, însă, e taman invers (nu râde!). Eu vin prin lume de 10.000 de ani, dar n-am ştiut cum mă cheamă. Şi nu m-am sfiit să iau nume de nimfă, doar că n-am putut sta aşa multă vreme, că-n harul meu fusese, bag de seamă, scris, să scotocesc în venin străin, căutând frumuseţea. Şi-a fost amar veninul, şi-am deschis gura să ţip, şi m-am pomenit cu spini în cerul gurii. Dar mi-a ieşit în cale-un şarpe mare care mi-a lins rănile - că şi povestea spune că nu-i pe lume leac mai bun decât limba de şarpe. Şi m-a-ntărit cu leacul lui să nu-mi mai fie teamă (că farmece şi vorbe rele de mine oricum nu puteau prinde; că nuş-dacă ţi-am zis, în viaţa asta, ultima, eu sunt născută după 13 ani de aşteptare, a treia zi de Paşti, cam pe la 3 după-amiaza).
    Acum ştiu cum mă cheamă, Neamţule drag. Aşa că m-oi întoarce în cetate, m-oi zăvorî şi-oi înghiţi cheia. Şi m-oi scrie, aşa cum a ştiut că voi face ăl de mai stă planton la gurile vremii. M-oi scrie, să ştiu că scriu cu peana-n dinţi, da nu mă las până n-oi arde totul pe foaie. Şi de-a fi să fie ardere de tot, eu ştiu acum că tot n-a fi cine ştie ce lucru mare, că tot a da cândva vreun trecător să-mi afle arderea: macar la 100 de ani să fie unul, şi tot n-a fi degeaba.

    Mulţam de luminare, Neamţule drag.
    Nu, nu sunt cu gondola. Ai uitat că mi-ai dat aripi?
    Nu-ţi face gânduri pentru mine! Nu voi zbura aproape de Soare...

    RăspundețiȘtergere
  5. Iertare, de mii de ori iertare, da acum nu am puterea sa continui povestea, poate altadat.
    Oricum ie cu happy end, iel cu ia se ia si banditu moare impuscat!

    RăspundețiȘtergere
  6. neamtule,
    Da, eşti altcineva şi .. altfel ..
    Nu eşti rău ,doar te prefaci..şi mai cred ca eşti un bun "pretin"..Sunt impresionată ..iar nepoţica ta este extraordinară .. Ai o familie minunată . Si ,da .. esti un bun roman si...destept ..
    P.S.pacat ca nu-l iubesti si pe Base :D
    vacanta placuta !..

    RăspundețiȘtergere
  7. Neamtule draga citesc si eu cumimivine mailaindemana,mai inatai amcitit sfaturile date Liei si pe urma cele de mai sus.
    Ai ridicat din val numai un pic, cat sa ne dea lacrimile.
    Vacanta placuta!

    RăspundețiȘtergere
  8. astept cuminte continuarea....cand ai tu chef, nu-i graba :) Te pup, Neamtzule!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ti-a trecut?
    Si ptr .ca dupa data postarii protagonistii povestirii sunt nascuti in primele 3 zile ale lui decembrie ,adica exact ca si mine.Asta-i marele defect al sagetatorilor ca sunt sinceri si spun ce gandesc ,sinceritate vecina cu sinuciderea interlocutorului, ,extrovertiti,naivi,galagiosi,optimisti cu plusurile si minusurile lor.
    Incerc sa corectez derapajele uneori imi reuseste ,uneori nu!Nu pot fi perfectionista ,nu pot ptr ca asa e bipedul facut,trebuie exersata iubirea ptr.aproapele.Asta-i marea provocare,chiar mi-am dat seama c-am gresit,c-am sarit calul.....
    O ZI EXCEPTIONALA SI SA FII IUBIT!
    P.S. M-a impresionat ce-ai scris tu aici,asta-i marea drama a romanilor care aleg calea "exilului"

    RăspundețiȘtergere
  10. da, interesant. Continuarea ??? Cand ??


    AD

    RăspundețiȘtergere